Dana Rogoz povestește cum a arătat viața de gravidă pe timp de pandemie

Femeile însărcinate și bebelușii născuți în perioada pandemiei de COVID-19 au fost și sunt în dificultate din cauza sistemelor de sănătate sub presiune. Actrița română de film și televiziune, Dana Rogoz a fost însărcinată în primul an de pandemie. Despre o lume în care viitoarele mame se tem să meargă la spital pentru că acolo pot contracta noul virus, despre o realitate dură, carantină și restricțiile de mișcare povestește, în cele ce urmează, Dana Rogoz.

S-a împlinit 1 an de când a început nebunia. Țin minte că pe 7 martie am jucat ultimul spectacol însărcinată cu Lia. Le-am zis colegilor că vreau să iau o pauză, căci eram deja în trimestrul 3 și aveam nevoie de un timp de pregătire pentru noua viață. Și ce pauză am avut! Oho!

Pe 8 martie eram cu Radu și Vlad la un târg de bebe, căci începusem să caut pătuț, cărucior și alte lucruri necesare venirii pe lume a Liei. Mi se părea că am suficient timp de căutări prin magazine, așa că acum făceam doar o primă tură. Țin minte că ne-au luat temperatura la intrare și că era prima oară când se întâmpla asta. Tot pe 8 martie anul trecut, trebuia să fie filmul MO proiectat în cadrul Festivalului Francofon de la Roma și anunțasem spectatorii în ultimul moment că proiecția nu se mai ține, căci toate cinematografele se închid. Știam așadar, când ne lua nouă temperatura la intrarea în târgul de la Romexpo, că la italieni e rău. La ei, nu la noi. Cu toate acestea, în timp ce mă uitam la cărucioare, au anunțat în difuzoare că târgul se încheie mai repede, că măsura de precauție împotriva răspândirii virusului Sars-Cov-2. Am simțit primele emoții pe șira spinării. Oare chiar se întâmplă? Fratele meu, medic infecționist, îmi spusese cu câteva săptămâni înainte să îmi comand măști de pe ebay și dezinfectanți. Mi s-a părut că exagerează. Da, el ar fi trebuit să aibă măști și cele necesare, dar de ce noi?
Iar pe 10 martie l-am dus ultima oară pe Vlad la grădiniță. “Să vedem ce o să se întâmple. Nu se știe nimic…” bâjbâiau educatoarele, pe bună dreptate.

Apoi îmi aduc aminte cum am oprit căutările unei bone, cum am rămas în casă cu săptămânile, pe măsură ce termenul nașterii se apropia. Ascultam cu sfințenie știrile și comunicatele din starea de urgență. Comentam live pe 3 grupuri de whatsapp, în paralel, atât pe seama măsurilor de restricție luate, cât și pe seama gecii de piele a lui Vela. Mai țineți minte că la un moment dat ne puneau să ascultăm imnul la difuzoarele mașinilor care se plimbau prin cartier, transmițând alternativ mesajul de “Stați în case…”? Doamne, imnul ăla suna înfricoșător pentru mine. Mai țineți minte că erau tancuri în Piața Victoriei? Vlad era impresionat de ele. I se părea cea mai mișto măsură anti-covid.

Mai țin minte foarte clar cum plecam singură la controlul de sarcină, cum Radu și Vlad nu mai erau lângă mine să vadă bebelușa. Am fost foarte dezamăgită inițial când am aflat că voi naște singură și că nu voi mai avea vizitatori pe perioada spitalizării, având ca termen de comparație nașterea lui Vlad. Dar tot la fel de bine țin minte și cum acest “detaliu” devenise neimportant, căci temerea cea mai mare era cea de a nu cumva să ne îmbolnăvim. Mă îngrozea gândul de a naște în spital covid. Dar și mai tare mă îngrozea gândul că aș putea avea infecția și m-ar putea separa de Lia. Îmi imaginam cum mi-o arăta scurt de la distanță, în sala de nașteri, și cum o iau apoi de lângă mine. Așa că după fiecare control la cabinet sau spital, mă dezinfectam obsesiv. Erau singurele mele ieșiri din casă, deci cele care ar fi putut să ducă la împlinire cele mai negre scenarii. Rămâne în păr covid? Să port ochelari când aștept pe hol? Să aștept mai bine în mașină, în parcare și să sun să aflu când e rândul meu în cabinet… Doamne, au montat un cort de război! Ai dezinfectat cutiile astea? Unde e soluția de suprafețe, o găsesc doar pe cea de mâini! Ah, omul ăsta nu poartă mască, ține-ți puțin respirația când treci pe lângă el pe stradă. Vlad, nu te așeza pe bănci. Vlad, nu mai intrăm în parcuri. Văd la știri primul bebeluș cu covid externat și pe mama lui cum îl așteaptă în curtea spitalului și încep să plâng. Plânge și Radu. Vlad doarme, după o nouă lungă zi… acasă.

Sâmbătă am sărbătorit 1 an de când citesc copiilor povești live pe Facebook. “O poveste pe zi” s-a născut din dorința de a mă face utilă, într-un moment în care simțeam că trebuie să ajut, că ar trebui cu toții să fim mai buni și mai atenți cu nevoile celor din jur. Însărcinată fiind, aveam opțiuni limitate de a ajuta. Radu putea să mai cumpere mâncare și pentru vecinii în vârstă de lângă casa noastră, dar eu? Eu m-am gândit că aș putea să îi ajut pe părinții rămași acasă cu copii, să aibă măcar 10 minute timp pentru ei. Să își bea o cafea în liniște, în timp ce copiii urmăresc povestea mea pe Facebook. Vlad s-a implicat în proiectul meu și uite așa, momentul de citire a devenit reperul zilei, căci era singurul fix, stabil. De stabilitate duceam lipsa la începutul pandemiei, dar de aceeași stabilitate ducem lipsă și acum. Lipsa perspectivei și imposibilitatea de a-ți face un plan pe următoarele luni, măcar, mă afectează și azi.

A trecut 1 an! Multe s-au schimbat, enorm de multe. Nici nu aș ști cu ce să încep. Sunt negativă, nu am trecut prin boală și aștept să prind un loc pentru vaccin. Așa că mi-e teamă de fiecare dată când trebuie să joc fără mască, căci actoria nu se poate face altfel.

Uneori mă întristez gândindu-mă că ceva în relația cu prietenii mei apropiați, pe care i-am văzut atât de puțin într-un an, nu va mai fi niciodată la fel. De vorbit la telefon, am tot vorbit. Dar când ne vedem, dacă ne vedem, e un gol pe care îl resimt. Fiecare a trăit altfel anul ăsta, dar pe toți ne-a modificat.

Și totuși, când mă gândesc că suntem sănătoși, că nu am pierdut niciun membru al familiei noastre sau vreun prieten apropiat din cauza acestui virus, îmi dau seama cât de bine stăm! Cât de norocoși suntem de fapt! Pe bune.

Ar mai fi atât de multe de spus despre anul care a trecut și despre starea aceasta de nesiguranță și temere care persistă, dar pentru unele senzații nu știu încă să aleg cuvintele potrivite. Dar pot să vorbesc și despre bucuriile și descoperirile pe care le-am făcut în noi și în ceilalți. Despre școala acasă, despre relații care s-au consolidat, despre drumuri noi și frumoase și neașteptate pe care am luat-o. Despre curajul de a face lucruri pe care nu mă credeam în stare să le fac. Nu s-a terminat. Nu e un punct aici. Vom mai vorbi. Dar am vrut totuși să scriu aceste gânduri, ca să știu ce simțeam, cum eram la 1 an de la debutul pandemiei în România.

Voi? Cum sunteți?

Sursa: danarogoz.com