Adela Popescu despre nașterea celui de-al treilea copil: Imploram pentru încă puțină anestezie

Adela Popescu se poate declara o femeie împlinită și fericită. Are o carieră de succes și este mămica a trei băiței frumoși și sănătoși. Recent, cunoscuta artistă a adus pe lume cel de-al treilea băiețel. Vedeta a mărturisit că cel mai tare a speriat-o travaliul, care fusese extrem de dureros la primele două nașteri. Nici cea de-a treia nu a făcut excepție:

„Deja din săptămâna 37, în fiecare noapte, îmi imaginam că e ultima în formula aceea. Și îi pupam pe băieți, și mă rugam, și îmi imaginam, și construiam scenarii și voiam să se oprească puțin timpul în loc, realizând cât de valoroasă și rară e liniștea pe care încă o trăiam.

E drept că, din săptămâna 37, mă simțem diferit. Parcă aveam contracții mai des, nu puteam să respir, apăruseră insomniile și, în plus, știam că e posibil ca lucrurile să se precipite, fiind vorba de a treia naștere.

Dacă la primele două aveam o nerăbdare combinată cu entuziasm, de data asta eram doar speriată.

Aveam certitudinea că va fi greu, dar și siguranța că se va sfârși cu bine. Dar binele ăsta, ca punct final, știam că avea să vină după multă durere. Travaliul.

Așa că tot ce puteam face era să mă rog să am un travaliu scurt și să se întâmple totul cât mai repede. 

Dar nu atât de repede cât să îmi pun soțul în dificultate prin mașină în drum spre maternitate. Acesta a fost coșmarul lui cel mai mare, să nu nasc în mașină. .

E! Pe scurt, în seara de 10 spre 11 m-am pus în pat foarte liniștită, mai liniștită ca niciodată, constatând cât de bine mă simt. Nu mă durea nimic, nu aveam contracții, și chiar mă gândeam că o să dorm, în sfârșit, bine. După un pahar de vorbă cu Radu, pe terasă, făcând pronosticuri, am mâncat un castron de vișine și m-am culcat. 

Pe la 5:40 am simțit ACEA contracție. 

Dar, pentru că eram adormită, nu am fost sigură că e pe bune sau că visez. Așa că am așteptat. A venit și a doua. Atunci mi-a fost clar. Știu că am zâmbit și mi-am zis, gata, asta a fost. 

I-am scris mamei că se apropie momentul și soacrei mele să se îmbrace să vină la copii. Pe Radu am preferat să nu îl anunț imediat, de teamă că nu mă va lăsa nici să mă spăl pe dinți. 

Așa că, tacticoasă, mi-am făcut un duș, am pregătit cele necesare, am spus o rugăciune și apoi l-am trezit pe Radu.

Puteți să vă imaginați reacția. Atât de agitat și emoționat era încât m-am oferit chiar să conduc eu, dacă considera că nu face față emoțiilor. 

A refuzat. 

Am ajuns la 6:00 la spital. Col șters. 

Îmi doream tare de tot epidurală așa că, fiind a treia naștere, și bănuind că lucrurile se vor precipita, toată lumea se grăbea.

Am ajuns în salon, m-am pregătit, apoi mers în sala de nașteri pentru epidurală.

Deja eram și mai dilatată, contracții dureroase și dese, așa că s-a hotărât să nu mi se injecteze cantitate mare de anestezie, doctorița mea Anca Sultan nedorind să mai am pic pe expulzie.

E important să simți contracția în plin astfel încât să poți împinge în climaxul ei. 

După injectare, s-a așezat puțin liniștea. Foarte puțin. Mă dilatasem deja serios, ajunsesem la 8, efectul anesteziei trecea, eu eram în agonie.

Foarte repede am ajuns la dilatație maximă, contracții de intensitate de 100%, deci, după experiențele trecute urma expulzia.

Mă tânguiam și imploram pentru încă puțină anestezie. Sigur că nu mai era posibil.  Dar nu înțelegeam de ce durează atât. 

Am simțit că mă prăbușesc când am aflat că bebelușul era încă sus, nu voia deloc să coboare, în condițiile în care eu simțeam că nu mai pot. 

Durerile erau inimaginabile, și bebelușul nu voia să iasă.

Nu mai aveam nicio variantă, era one way.

Tot ce puteam face era să împing cu toată ființa mea triplând durerea ce mi-e peste putință să o descriu.

Anca și Moașa mea au hotărât să mă dea jos de pe masă și să schimb poziția, continuând să împing.

Bebelușul începea să coboare. Eu mă rugam și urlam la toți Dumnezeii sperând să îmi curme mai repede suferința aducându-mi copilul cu bine pe lume. 

Din momentul acela în câteva minute l-am auzit…

Nu mai știu ce am zis, ce am simțit, ce am exclamat. 

Îmi amintesc doar că îl mângâiam și spuneam „iubirea mea, iubirea mea, mulțumesc, Doamne”.

Am înțeles atunci de ce cobora atât de greu, avea cordonul ombilical fffoarte scurt. Și era și mare. 3620 cm. 

Cu toate astea, travaliul meu se poate numi unul scurt, adică de nici 4 ore.

După ce Anca a rezolvat tot ce era de rezolvat, îmi amintesc că am rămas un moment singură în sala de nașteri și brusc am început să plâng.

În hohote. Și nu m-am putut opri nici când am ajuns în salon. Nu mă puteam opri…

Era o combinație de fericire, eliberare, reminiscențe ale durerii, descărcare emoțională, recunoștință, habar n-am. Am plâns și cu el în brațe. Și mi se părea cel mai frumos și minunat și bun. 

Radu a stat pe toată perioda asta în exteriorul spitalului împreună cu frații mei. 

Mi-a mărturisit că din clipa în care am ajuns la spital a fost foarte liniștit având totală încredere că va fi totul foarte bine.

Și a fost.

Las rândurile astea aici necosmetizate știind că peste ani mă voi întoarce la ele ca la o amintire foarte prețioasă căreia nu vreau să îi uit nicio „nuanță”. 

Mă simt mai puternică acum și recunoscătoare că am putut trăi din nou miracolul nașterii în siguranță.

Cu toate astea TOT ce contează e că bebelușul e bine. Nu aș fi ezitat nicio clipă să fac cezariană dacă exista măcar un minim risc. Nu merită”, a scris Adela pe blog.

Sursa: adelapopescu.eu