Drama unei moldovence stabilite în Elveţia: nu vreau să îmi cresc copii în această ţară!

Nadejda este o moldoveancă stabilită de mai bine de un deceniu în Elveţia. Dacă până nu demult, această ţară era modelul absolut unde femeia îşi vedea crescând copii, astăzi, Nadejda stă cu mâna pe bagaje, gata în orice moment să-şi ia odraselele şi să părăsească ţara care în ultimele două luni i-a adus mai multă durere şi disperare, decât în toţi zece ani luaţi împreună. Motivul este unul halucinant: fiului ei i-a fost rupt piciorul de către un coleg de clasă, iar ulterior, tot el a fost exmatriculat pe motiv că ar fi un copil periculos pentru societate. În cele ce urmează, citiţi mărturisirea ei.

„Am considerat dintotdeauna Elveţia o ţară model, cu principii europene, cu legi care funcţionează nemijlocit pentru toţi oamenii care locuiesc în această ţară, indiferent de naţionalitate. Totul până la 2 decembrie 2015, dată care mi-a schimat totalmente percepţia despre această ţară şi oamenii care locuiesc aici. Aşadar, ce s-a întâmplat în acea zi de miercuri, care de dimineaţă nu prevestea nimic deosebit? Copilul meu a fost MUTILAT de un coleg de clasă. După care a fost adus acasă de învăţătoarea care s-a comportat cu el – nici măcar omeneşte, ca să nu zic că ar fi putut fi mai ocrotitoare de vreme ce este şi ea o mamă a cuiva! Mai exact mi l-a adus şi l-a lăsat într-un hal fără de hal lângă uşă. Ca pe un câine, şchiopătând şi urlând de durere, şi fără să dea careva explicaţii a plecat.

Nici acum nu pot descrie starea mea de şoc... Am aflat într-un final cu chiu cu vai de la copilul meu că un coleg de clasă, după o altercaţie ca între băieţi, s-a aruncat cu toată greutatea corpului peste piciorul lui şi probabil, i l-a fracturat. Cel mai mult însă, m-a uimit atitudinea profesoarei, care i-a spus copilului meu să nu se mai prefacă că îl doare, dar în loc să ţipe, mai bine să îşi ducă scaunul (şi asta în timp ce el urla de durere) la loc, să îşi pună ghiozdanul în spate şi să pornească spre casă.

Primul lucru pe care l-am făcut, am mers de urgenţă la Kantonalspital Schaffhausen, un fel de spital raional de-al nostru. Roentghenul a arătat că cele mai sumbre presupuneri ale mele s-au adeverit. Copilului i-a fost RUPT piciorul în două. Imediat, a intrat în sala de operaţie pentru o intervenţie chirurgicală, care a durat mai bine de trei ore, până aproape de miezul nopii. După care a rămas internat în spital timp de trei zile.  

Luni, următoarea săptămână am mers la şcoală, pentru a cere explicaţii de la administraţia şcolii, fără să-mi imaginez că şocurile mele abia începeau. Directorul s-a spălat pe mâni zicând că el nu este jandarm, iar profesoara mi-a declarat că ea nu era de faţă când s-a petrecut incidentul (deşi fiul meu mi-a povestit contrariul). După care mi-a cerut să duc copilul la psiholog pentru ca să mă conving singură pe mine că am un copil dificil! Ceea ce m-a uimit însă cel mai mult a fost faptul că, după părerea lor, acest incident nu este foarte grav. Acelaşi lucru se putea întâmpla oricărui alt copil! Incredibil să auzi aşa cuvinte!!! Şi asta într-o ţară europeană!

Între timp, ca să nu rămână în urma colegilor, mi s-a permis să vin săptămânal la şcoală pentru a-i lua temele pentru acasă. La câteva săptămâni, după ce copilul a început să se simtă mai bine, am mers la şcoală, şi ca să vezi, primul om pe care l-am întâlnit lângă uşă a fost tocmai băiatul cu pricina, care apropo, până astăzi frecventează şcoala, fără nici o restricţie. Instinctul meu de mamă şi frustrarea acumulată pe parcursul acestor săptămâni  m-a făcut să-mi revărs supărarea pe el. Nu, nu l-am bătut, nu l-am atins nici măcat cu un deget, dar, recunosc că l-am certat. Nu am reuşit să părăsesc instituţia de învăţământ, că l-au telefonat  pe soţul meu, înştiinţându-l că din acea zi îmi este interzis să mai calc pe teritoriul şcolii, altfel, ei cheamă poliţia. No comment! Eu ar fi trebuit să fiu cea care să cheme poliţia. Nu am făcut-o pentru că mi-am pierdut încrederea în toţi. Proverbul – o mână spală pe alta - e mai actual ca niciodată.

Sfidând atitudinea lor faţă de mine, am decis să mă conformez şi să merg la psiholog. Când l-a văzut pe copil, doamna a rămas nedumerită. Nu înţelegea cum poţi numi dificil, un copil sănătos mintal. De vreme ce nu mai am dreptul să intru în şcoală, am trimis printr-un mesaj, administraţiei şcolii concluzia specialistului. Dar acest lucru se pare că nu mai conta, pentru că ei deja l-au exmatriculat...  iar atunci când i-am întrebat ce fac cu copilul, care nici într-un caz nu poate rămâne neşcolarizat, ei mi-au zis că, unica lui şansă este o şcoală „Time ut klasse schffahausen”, care este una pentru copii cu deficienţe mintale. Aici am simţit că mă lasă puterile. Oameni buni, eu am un copil perfect sănătos, care până în ziua acestui incident avea o reuşită şcolară foarte bună, şi cu activităţi extraşcolare (bazinul şi fotbalul). Iubeşte să citească, să călătorească, să o facă pe arheologul, să se comporte cu un gentelman în societate. Şi ei mi-l fac nebun de cap!

A urmat apoi o întâlnire acasă dintre profesoara şcolii unde până nu demult a învăţat copilul, profesoara şcolii pentru copii „mai speciali” şi noi, pentru a evalua „gradul de dificultate” a copilului, întâlnire care aşa şi nu a hotărât nimic. Curând urmează să ne întâlnim din nou, în acelaşi format, dar şi cu psihologul pentu a decide în final soarta şcolarizării fiului meu.

Şi acum să deschid parantezele şi să explic de unde această atitudine!

Şi după zece ani, eu sunt privită de comunitate drept o străină. Ba mai mult chiar, după părerea multor elveţieni, eu provin dintr-o ţară unde domneşte dictatura, oamenii dorm în case acoperite cu paie, iar televizorul este un lux. Chiar dacă copii mei, cresc într-o familie mixtă, eu, mama sunt cea care-i educă. Şi devreme ce eu provin dintr-o ţară atât de înapoiată, copii mei nu pot fi altfel. Respectiv, ei sunt periculoşi pentru societate. Cât priveşte soţul, deşi îşi iubeşte la nebunie copiii, şi face totul pentru bunăstarea lor, este o persoană foarte blândă şi neconflictuală. Reacţia mea (una firească după părerea mea) de a scoate adevărul la suprafaţă, i-a făcut să îşi întărească şi mai mult aceste convingeri, or, după părerea lor, asemenea gen de incidente se pot petrece oricărui alt copil, şi nici un elveţian nu ar fi reacţionat atât de dureros ca mine. Eu, însă, vreau să spun că, de fapt ei sunt cei cresc nişte monştri. După ce băiatul meu a trecut prin această experienţă traumatizantă, el nu mai vrea să meargă la şcoală. Unica lui soluţie, la moment, este fie să frecventeze în continuare o şcoală privată (apropo, foarte costisitoare) în Elveţia, soţul fiind foarte implicat în identificarea uneia, fie să venim în Moldova şi să uităm de tot coşmarul prin care am trecut întreaga familie. Şi dacă mulţi dintre conaţionalii mei visează să ajungă în Europa, eu stau cu mâna pe bagaje, gata în orce moment să renunţ la acest „vis european”.

NOTĂ: Nu am menţionat numele complet al mamei, pentru a nu dăuna, în vreun fel, familiei.

Foto simbol: microage.com; documente - arhiva personala.